Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în
dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14
octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui
său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi
autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe
seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a
lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că
sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă
asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu.
Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau
morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre
varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de
profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două
lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi
regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta
balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu
ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu
excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu
precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa
fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta
alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu
maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici
după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre
benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu
grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii,
nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste
această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu
laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în
direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus,
observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil,
„mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său
fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul
Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic
acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de
locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit,
care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase
şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci
de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se
aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp
ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert
Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor
îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi
gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte
negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra
buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se
păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile
frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar
cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră
de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi
îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor
ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil,
invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi
strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl
asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi
de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă,
să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a
treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi
dureroasă.
Opri mai
întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi
supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de
lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după
care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate
de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur
împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece
kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe
câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de
dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu
mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în
geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr
alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
-
Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
-
Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici
măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate
doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio
Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa
următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc
de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi
pierdu cunoştinţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu