“L'etat
c'est moi !”
Puterea regilor daci nu era despotică, aşa cum a ajuns in zilele
noastre, fiind controlată de tarabostes ( nobilimea iniţiată) şi de comaţi
( oamenii de rand ), care aveau întotdeauna un cuvânt greu de spus in
problemele importante ale ţării. După cucerirea romană şi fuga dacilor in
munţi, unde au apărut obştile, conducătorii acestora erau bătrânii,
purtătorii legilor străvechi şi a rânduielilor, numiţi înţelepţi sau moşi.
Ei s-au bucurat întotdeauna de preţuirea şi de respectul obştii, lucru care s-a
păstrat de-a lungul vremii până aproape de noi. Astăzi, urmaşii regilor de
odinioară şi a taraboştilor, descălecaţi parcă din cotloanele cele mai
întunecate ale istoriei, au pierdut orice respect pentru bătrânii patriei,
abandonându-i sau cerându-le sacrificiu suprem : moartea ( fiindcă
aceasta înseamnă ciuntirea pensiei !). Doar popoarele sălbatice şi nomade,
precum triburile din Aracan, Battakii din Sumatra,
Cachibas şi Tupi din Brazilia sau cele Wendi din Europa, îşi ucideau sau
lapidau bătrânii. Imaginea bătrânilor aruncându-se din copaci pentru a fi
omorâţi şi mâncaţi de proprii lor fii este zguduitoare. De la sacrificiile
făcute în numele lui Zamolxis ( aruncarea victimilor în vârful suliţelor
) la cele făcute în numele zeului aztec Tezcaatlipoca ( zmulgerea
inimilor din piepturile victimilor şi mâncării acestora) până la lipsirea
victimelor de mijloacele existenţei ( prin tăierea pensiilor ) nu există
nicio deosebirea : s-au schimbat doar metodele şi ...călăii. La azteci
călăii se numeau chacahlmecas.
Moş Crăciun cu
plete dalbe
"...Fiecare cetăţean are o datoriede împlinit într-un stat bine
condus, nimeni nu are dreptul să-şi petreacă viaţa în boli şi tratamente. Vei
stabili, o, Glaucom, în stat, o disciplină şi o jurisprudenţă aşa cum
oînţelegem noi, limitându-se să dea îngrijiri cetăţenilor bine formaţi la trup
şi suflet. În ce-i priveşte pe aceia care nu sunt sănătoşi trupeşte, să
fie lăsaţi să moară...".
Platon ( Republica )
Tot mai
mulţi români întâmpină sărbătorile de iarnă cu aşteptări dintre cele mai
neobişnuite, dorindu-şi, măcar acum , la sfârşit de an, ca Moşul să-şi aplece
urechea la dorinţele lor şi să înfătuiască un miracol. Dacă unii îşi doresc
maşini scumpe, case somptuoase, excursii exotice, bani sau noroc în dragoste,
alţii nu-şi mai doresc nimic, cerându-i Moşului să le curme suferinţa prin
suprimarea vieţii: eutanasierea.
Nu-mi aduc aminte să fi existat vreodată în existenţa acestui neam o asemenea
tendinţă de renunţare voluntară la viitor, nici o asemenea sfidare a
divinităţii, singura în măsură să hotărască în privinţa vieţii, ştiind că
pentru o asemenea faptă sinucigaşul ( sau ucigaşul, dispus să-l ajute! ) va
ajunge direct în Iad. Fenomenul acesta este cu atât mai de neînţeles cu cât
cererile de eutanasiere vin din partea unor credincioşi practicanţi, a unor
oameni simpli, tineri, cu frică de Dumnezeu, pentru care viaţa de după moarte e
la fel de importantă ( dacă nu chiar mai importantă! ) ca viaţa de pe Pământ.
Mai mult, în cauza nu este vorba despre o boală incurabilă, despre o suferinţă
fizică insuportabilă, care să aibă o justificare de ordin medical, ci una pur
domestică, legată de imposibilitatea fiinţei de a supraveţui într-o comunitate
autistă, ca România de astăzi, spre exemplu, mai înfricoşătoare şi mai
neprimitoare decât împărăţia Diavolului. Grecescul „euthanasia” ( eu - bine, Thanatos - moarte ), însemnând „moarte
frumoasă”, pare să fi devenit cuvântul cel mai încărcat de semnificaţii al unei
realităţi kafkiene în care oamenii îşi doresc moartea ( cea mai derizorie
condiţie a existenţei ), dar sunt condamnaţi împotriva voinţei lor să trăiască
fără soluţii şi fără speranţă. Din păcate ( sau din fericire! ), darul numit
„eutanasia” n-a ajuns încă în sacul fermecat al Moşului, aşa că până la anul,
când Parlamentul va adopta prin aprobare tacită „legea morţii frumoase”,
luaţi-vă gândul !
"Dacă o viaţă merită să fie trăită,
atunci şi sfârşitul ei merită" ( William Osler )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu