"...post
mortem, nihil est..."
Ziua
întâi
Azi, 20 Mai 2010,
îmi încep călătoria prin Infernul acesta înfiorător, desprins parcă din Divina
comedie a lui Dante Aligheri, numit România, sub predicatele începutului
de ev mediu : « Lăsaţi orice
speranţă, voi cei ce intraţi aici ! ». E drept că
avertismentul lui Dante în prag de mileniu trei suferă o mică adaptare... de
nuanţă : Lăsati orice speranţa, voi
cei ce v-aţi nimerit pe aici ! Iar cel al lui Bogdan Hossu, liderul
de sindicat, vine să-l completeze aproape încurajator : « Cînd poporul moare de foame, acesta îşi poate mânca
conducătorii ! ». Nu pot ignora, desigur, nici avertismentul
mayaş potrivit căruia pe 21 decembrie 2012 va avea loc « sfârşitul timpului » ( nu neapărat
sfârşitul lumii !), că ADN-ul uman, format din două spirale, va fi
modificat la douăsprezece spirale,
iar omenirea, care va depăşi astfel tehnologia, va trece din dimensiunea a
patra în cea de-a cincia.
Pe aceste
meleaguri mioritice, încremenite parcă în legenda Marelui Zamolxis, urmaşii lui
Burebista, Deceneu şi Decebal îşi aleg mai întâi conducătorii, îi aşează în
demnităţile cele mai înalte, apoi se revoltă împotriva lor ( iar adesea îi ucid cu cruzime). Deşi au
în urmă o istorie de peste două mii de ani, românii nu au învăţat încă nimic.
Mitingul de ieri, cel mai mare de la Revoluţia română din 1989 încoace, n-a făcut
altceva decât să pună în contrast cele două ipostaze ale realităţii : un
popor flămând şi îndobitocit, ilustrat de un pensionar care-şi scrie pe frunte
cu litere negre « mă sinucid
», pe de o parte, şi o Putere coruptă şi nesimţită, înfăţişată de un Băsescu
Wanted şi de un premier Outcast, întruchipând Moartea cu coasa pe umăr, pe de altă
parte. Interogaţia lui Friedrich Nietzsche este mai actuală ca oricând :
« Aici se clădeşte de fapt un ideal
sau se dărâmă unul ? »
« Există extrem de mulţi oameni civilizaţi care dau
înapoi în faţa crimei sau a incestului, dar care nu-şi refuză satisfacerea
cupidităţii, a agresivităţii, a poftelor sexuale, şi care nu se abţin să
dăuneze semenilor lor prin minciună, calomnie, înşelăciune, dacă o pot face
fără a fi pedepsiţi, lucrurile petrecându-se mereu în felul acesta, din epocile
cele mai îndepărtate ale civilizaţiei » consemna acum aproape o
sută de ani Sigmund Freud, de parcă s-ar fi referit explicit la clasa noastră
politică. Din păcate, viaţa bate timpul : acei aşa-zişi « oameni civilizaţi », care sunt
politicienii, nu numai că nu mai dau înapoi în faţa crimei sau incestului, dar
le folosesc pe faţă, fără ruşine, fără frică şi fără scrupule. În opinia mea, tăierea pensiilor celor care au dat viaţă acestei
clase politice echivalează cu un incest abominabil, urmat de o
crimă detestabilă sau invers, fiindcă e totuna. Aceşti Oedipi ai zilelor
noastre, patricizi şi incestuoşi, « ...distrug
în noi rânduiala calmă faţă de care conştiinţa umană este de neconceput...
», cum spunea foarte aplicat Georges Bataille.
În fapt, prin
tăierea veniturilor minimale de subzistenţă a celor săraci se procedează la o eutanasiere mascată a populaţiei, lucru
practicat doar în Germania nazistă, între anii 1939 – 1941, când Hitler a
ordonat să fie omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii
incurabili ( cum ar fi pensionarii !) şi invalizii. Grecescul « euthnasia » înseamnă « moarte frumoasă » sau « moarte bună », semnificând suprimarea
vieţii cuiva în mod nedureros, lipsindu-l
de mijloacele vieţii, printr-o decizie luată de altcineva în mod
unilateral. Articolul trei din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
statuează că « orice fiinţă umană are
dreptul la viaţă », iar articolul 2.1 din Convenţie arată că
« moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat ». Dar ce mai înseamnă Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului într-o ţară ca
România ? E trist şi
dureros precum în Epigonii lui
Eminescu :
« Iară noi
? noi, epigonii ?...simţiri
reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine, peste-un caracter inimic ;
Dumnezeul nostru : umbra, patria noastră : o frază ;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază ;
Voi credeţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic ! »
Latinii
spuneau acelaşi lucruri cu mai puţine cuvinte : post mortem, nihil est...
...
şi cea din urmă
Dacă până la
manifestaţia de alaltăieri Guvernul s-a aflat în situaţia măgarului lui Buridan, adică între un
popor nemulţumit la culme şi un preşedinte sinucigaş, azi, 23 mai 2010, premierul a înclinat decisiv
balanţa în direcţia prăpăstioasă a preşedintelui : va merge la sacrificiu. Glasul poporului,
care ar trebui să fie şi al conducătorilor, cum spuneau cu toţii în timpul
alegerilor din 2009, Vox populi, vox
Dei !, rămâne, din păcate, doar un adagiu. Între eternul pro domo sua ( pentru casa sa ), adică
pentru casa Puterii, şi per aspera ad astra
( pe căi aspre către stele ) pentru noi, românii de rând, poziţiile sunt
ireductibile. Vestita expresie luptă pentru
existenţă a lui Darwin,
descălecată, pare-se, din alta şi mai veche, homo
homini lupus, a poetului latin Plaut, tinde să devină deviza
noastră pentru următorii o sută de ani. Până atunci ne rămâne Rugăciunea unui dac a lui Eminescu :
Străin şi fără lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Şi-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă !
( Următoarele
pagini sunt albe, imaculate, semn că autorul jurnalului hălăduieşte prin
Paradis ).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu