Deschizând ochii la primul cântat al
cocoşilor, bărbatul observă o femeie alături de dânsul, in pat, pe care n-o mai
văzuse sau cunoscuse vreodată. Dormea cu faţa in jos, dezvelită, pe braţul lui
stâng. Era atât de delicată şi de fragilă încât i se vedeau venele albăstrui de
sub epiderma transparentă, alb strălucitoare, cu reflexe de porţelan. Avea
părul violet, tuns scurt, băieţeşte, şi gâtul subţire, alungit nefiresc, ca de
lebădă. Cum şedea întinsă pe burtă, cu picioarele uşor depărtate şi cu toată
toată greutatea corpului sprijinită pe sânul dinspre el, care îşi păstra în mod
curios fermitatea, femeia lăsa impresia unei soţii odihnindu-se lângă soţul ei,
nicidecum a unei necunoscute. Chiar şi el, la un moment dat, cochetase în
subconştient cu senzaţia aceasta, dar se debarasase repede de ea, amintindu-şi
că nu mai fusese căsătorit niciodată şi că nu mai văzuse până atunci o femeie
dormind despuiată. De aceea, probabil, nici nu-şi putu reprima curiozitatea de
a o privi pe ascuns, golăneşte, imaginându-şi tot felul de lucruri scârboase,
libidinoase, cum văzuse pe casete sau auzise de la alţii.
Şi în
acest timp acele ceasornicului de pe noptieră se apropiau ţăcânind sacadat de
cifra fatidică, şapte, oră la care dânsul era îmbrăcat şi coborât în faţa
blocului, unde-l aşteptau colegii de muncă într-un Ford rablagit. Faptul că
nu-şi putea trage braţul de sub capul necunoscutei fără s-o trezească, deşi
aceasta era singura soluţie posibilă, îi crea o stare de nelinişte şi de
cupiditate, un fel de plăcere perversă, care, curios, nu-i displăcea deloc.
Abia când claxonul maşinii se auzi mugind sub fereastră, prefăcând liniştea
dimineţii în ţăndări, intră în panică, dar nu pentru mult timp întrucât femeia
se întoarse pe neaşteptate cu spatele la dânsul, eliberându-l. Îşi trase
chiloţii şi blugii la repezeală, apoi se repezi pe scări şi urcă din mersul
maşinii. Unul dintre colegi, mai hâtru de fel, îi întinse paharul de plastic cu
zoaie de cafea, cumpărat de la fata din colţ, şi îl bătu camaradereşte pe umăr.
- Ăştia
trei au pariat pe „blondă”, dar eu cred că-i roşcată !
Bărbatul
bău din pahar cu noduri, vizibil îngreţoşat de gustul cafelei.
- E
violetă, zise, numai că habar n-am cine este ! M-am trezit, pur şi simplu,
cu ea în pat !
- Adică
ai dormit lângă ea toată noaptea fără să...
- Nu-mi
amintesc nimic, ca să fiu sincer. Dorm neântrerupt de ieri după-amiază !
De când m-am despărţit de voi !
Tinerii
rămaseră perplecşi.
- Sigur n-ai dus la ureche înainte să te
culci ? întrebă altul. Mie mi s-a întâmplat odată să mă trezesc lângă o
babă !
- Asta
n-are nici douăzeci de ani ! E
drept că n-am văzut-o decât din spate, dar…
Şoferul
Ford-ului se zgâi la el prin oglinda retrovizoare.
- Dădea
cu marche arrier-ul ?
- Nu
dădea cu nimic, frate, dormea, pur şi simplu, pe burtă ! Ca un
îngeraş !
Maşina
opri în dreptul unei rampe alături de care staţiona un TIR încărcat cu cărămidă
şi o femeie cam de aceleaşi dimensiuni cu tractorul.
-
Mişcaţi-vă dracului fundurile încoace! îi luă ea în primire, ca de obicei,
înfingându-şi mîinile în şolduri. Bag seamă că v-aţi jucat iar cu puţulicile toată noaptea, blestemaţilor, da’
las’ că scot eu untu’ din voi !
Băieţii
se obişnuiseră demult cu vocabularul colorat al
„Mamaiei” şi cum erau prea amorţiţi
ca să-i amintească de ultima ei cucerire, se apucară de treabă. Făcură un fel
de „poştă” de la camion până la locul
de depozitare, aruncându-şi unul altuia cărămizile într-un ritm alert. Bărbatul
era ultima verigă a lanţului, locul de care se fereau cu toţii, trebuind să
prindă şi să aşeze cărămizile în acelaşi timp. Azi venise şi rândul lui la
primire, adică la „ţambal”, iar coechiperii, care-l suspectau de îngânfare şi se înţeleseră
pe ascuns să-i aplice o corecţie, nu-l lăsară nici măcar să răsufle. În jurul
amezii simţi că se sufocă şi nu mult după aceea leşină. Ultima imagine pe care
o mai văzuse era o cărămidă uriaşă, cât un munte, care se îndrepta spre el ca o
cometă.
* * *
După o
zi infernală petrecută la servici, casa este singurul loc în care poţi să-ţi
aşezi capul pe o perină şi să te abandonezi necondiţionat somnului binefăcător.
Acest lucru i se întâmplase şi Ottiliei, distinsa doamna de la Agenţia de pariuri
Trident, puţin după miezul nopţii, când ajunsese acasă şi se trântise direct în
pat, fără să mai aprindă lumina. Se pare că adormise instantaneu pentru că a doua
zi, dimineaţa, se trezi cu un picior şi un braţ de bărbat peste dânsa. Fusese
atât de uimită şi de consternată încât nici nu putuse ţipa, deşi îşi dorea din
toate puterile s-o facă. Bărbatul era gol puşcă, ca şi ea de altfel, iar mâna
lui dreaptă se afla chiar pe sânul ei stâng. Nu părea să aibă mai mult de
douăzeci de ani, era neras şi semăna izbitor cu vecinul de palier, Pavelescu,
fapt care o mai linişti întrucâtva. Îndoiala i se risipi când auzi claxonul
Ford-ului, cu care acesta pleca în fiecare dimineaţă, apoi scrâşnitul roţilor
şi păcănitul motorului îndepărtându-se fără el. Încercă o mişcare discretă de
eliberare, însă rezultatul fu contrar celui aşteptat, pentru că bărbatul îşi
repoziţionă genunchiul, instinctiv, împingându-l spre zona ei pubiană.
Atingerea aceea involuntară, absolut întâmplătoare, o înfioră plăcut, insidios,
deşteptând în ea dorinţe pe care le credea stinse demult, îngrămădite undeva
într-o cămară a minţii ca nişte vechituri, şi se trezi mângâindu-i cu dosul
palmei fruntea caldă, sprijinită în umărul ei. Aproape imediat bărbatul se
întoarse gemând cu faţa în sus, fără să se trezească, iar ea, speriată, se
scurse ca o felină din pat şi se repezi
spre cuier unde îşi abandonase hainele decuseară. Recuperă chiloţii şi sutienul
de pe jos, îşi puse rochia şi pantofii, apoi ieşi trăgând încet uşa după dânsa.
- Iar ai
întârziat! o tutui Minodora, şefa de agenţie, care cobora câte două trepte
deodată. Putem să ne luăm de mână!
Ottilia
aprobă din cap.
-
Îmbătrînim, draga mea! O să ne trezim într-o bună zi pe drumuri!
- Sper
să nu se întâmple asta niciodată, râse şefa, fluturând cheiile de la maşină,
fiindcă atunci ar trebui să devenim purtătoare! A propos! Ţi-am găsit violetul
tău preferat!
-
Minunat.
Urcă în maşina
şefei şi îşi asprinse o ţigară. Minodora ceru şi ea una.
- Ai
auzit de Pavelescu, dragă?
- Care
Pavelescu? întrebă prosteşte, simţind un fior brăzdându-i şira spinării. Nu
cred că...
- Vecinul
tău,dragă, nu-l ştii! L-au adus ieri cu Salvarea. Cică a leşinat de epuizare!
- Bietul
om!
- Da,
dragă, ca să vezi! Mai rău e că nu are pe nimeni care să-l îngrijească! Chiar
mă gândeam adineauri să trec pe la dânsul să văd ce face! Poate are nevoie de
ceva!
- Sper
să nu se supere! îşi dădu cu părerea Ottilia în timp ce cobora în dreptul
agenţiei. E mai bine să nu te bagi!
Şefa
ridică din umeri, luând o mină de fetiţă pusă pe şotii.
- Şi
dacă nu se supără?
* * *
Ţârâitul
telefonului îl sperie atât de tare încât sări din pat drept în mijlocul
camerei. Pesemne că cineva formase numărul greşit deoarece telefonul amuţi la
fel de neaşteptat pe cât de violent începuse. Nu-şi reveni încă din buimăcială
când descoperi că locul acela nu semăna câtuşi de puţin cu garsoniera sa
igrasioasă şi că prezenţa lui acolo era cel puţin inexplicabilă. La fel de
inexplicabil i se păru şi faptul că hainele sale se aflau într-o pungă din
plastic, pe scaunul din dreptul ferestrei, fără să-şi poată explica de ce se
aflau acolo şi nu pe dânsul. Însă pe măsură ce restabilea contactul cu
realitatea şi întrezărea primejdia de a fi surprins de propietarul
apartamentului într-un loc şi într-o postură aproape imposibil de justificat,
se grăbi să se îmbrace mai repede decât o făcuse vreodată până atunci şi să
asculte cu urechea lipită de uşă eventuale zgomote de paşi sau voci. Cum totul
părea să fie în regulă, cel puţin la nivelul auzului, împinse uşa, ieşi pe hol
şi dădu să coboare scările când realiză cu uimire că se afla chiar în blocul
său, în faţa apartamentului 6, care era, de fapt, un 9 întors din cauza unui
cui căzut, la numai câţiva paşi de adevăratul număr 6, garsoniera sa, unde
intră fără să mai stea pe gânduri. „Ce naiba căutam în casa vecinului? se
întrebă el în gând în timp ce se lăsa
vlăguit pe marginea patului. La ora asta trebuia să fiu la servici! La o bere
cu prietenii, poate, dar în niciun caz alături! Ce se întâmplă cu mine?”
Un
ciocănit discret în uşă îl făcu să tresară. Ar fi preferat să nu răspundă, să
se refugieze undeva, cât mai departe, unde să nu-l găsească nimeni, însă văzu
uşa crăpându-se uşor şi o voce caldă de femeie răzbâtând înăuntru ca o rază de
lumină.
- Pot să
intru, vă rog?
- Da, zise
în disperare de cauză, holbându-se la femeia aceea tânără, frumoasă şi
elegantă, care se precipita spre el cu un platou în mâini. Cred că este...
- Nu-i
nicio greşeală, domnule Pavelescu, îl întrerupase ea râzând. Sunt vecina dvs.
de deasupra, Minodora, dacă vă mai amintiţi!
- Nu
ştiam de unde...
Femeia
aşeză platoul pe scaunul de lângă capătul patului.
- Mi-au
povestit vecinii cum v-a adus Salvarea acasă ieri după-amiază şi m-am gândit că
o ciorbiţă fierbine...
-
Desigur, dar...
-
Probabil că nu vă amintiţi, îl ajută ea ridicând prosopul aşezat deasupra vaselor de pe platou, şi e
firesc să nu vă amintiţi după leşinul de ieri, datorat, se pare, epuizării.
Acum trebuie să vă odihniţi şi să vă alimentaţi serios!
Mirosul
ciorbei, cartofilor şi puiului prăjit îl învăluiră ameţitor.
- Nici
nu ştiu cum să vă...
Femeia
râse zglobiu, cu o naturaleţe dezarmantă, mângâindu-l în treacăt cu palma peste
frunte.
- Trec
mai târziu să iau vasele!
- ?!
- Sau,
mai bine, se rîzgândi ea din prag, adu-mi-le d-ta, pe la 8, când mă întorc de
la muncă !
* * *
Lui
Pavelescu îi trebuiră minute bune până când termină de savurat bunătăţile aduse
de încântătoarea doamnă Minodora. Mâncase şi el o dată ca oamenii, iar lucru
acesta îl puse, surprinzător, pe picioare. Îi dispăruse chiar şi senzaţia aceea
de slăbiciune şi de ameţeală, cu care se confruntase tot mai des în ultima
vreme. Văzu pe masă pachetul de ţigări şi se gândi că ar merge o ţigară după un
asemenea festin. Ieşi afară, pe balcon, unde se afla un balansoar, pe care-l
găsise de când se mutase, şi îşi aprinse prima ţigară din ziua accea. Probabil
că ar fi rămas toată noaptea acolo, cu tot frigul care se lăsase, fumând sau
rememorându-şi viaţa de unul singur, dacă pe balconul vecin nu şi-ar fi făcut
apariţia femeia cu părul vopsit violet, pe care o găsise acum câteva zile
dormind lângă dânsul.
- Bună
seara, domnule Pavelescu!
Glasul
ei răsună ascuţit, ca un clinchet de
clopoţel.
- ?!...
- Nici
nu vă închipuiţi cât mă bucur să vă revăd sănătos! continuă ea apropiindu-se de
grilajul despărţitor. Vorbisem cu Minodora, vecina de la 10, să trecem pe la
dvs...
- Doamna
Minodora a trecut, articulă el afişând un zâbet tâmp. A fost foarte drăguţă!
- A şi
trecut?
- Se
întorsese de la servici...
- Nu-i
nimic, zise, pe mine mă cheamă Ottilia. Vreţi să vă aduc o cafea? E cam rece
afară, dar...
- Pentru
mine...
- Eu
v-aş invita şi înăuntru, dar trebuie să săriţi grilajul!
Pavelescu se ridică din balansoar ca atras de un magnet şi se trezi
sărind dincolo de grilaj, ca o pisică, urmând-o apoi în încăperea din care
plecase nu demult. Cu excepţia patului, acoperit cu un cearşaf alb, de mătase,
şi o măsuţă cu rotile, pe care se aflau un ibric şi două ceşti de cafea, totul
părea neschimbat.
- Sigur
nu vă deranjez? întrebă el tot mai încurcat. Văd că vă pregăteaţi de...
- Nu mă
culc niciodată atât de devreme, râse femeia făcându-i semn să se aşeze pe pat,
lângă dânsa, pentru că arareori mi se întâmplă să ajung mai devreme de miezul
nopţii acasă! Cazinoul ăsta mi-a răpit cei mai frumoşi ani ai vieţii! Parcă am
mai discutat cândva despre...
În
mintea bărbatului se făcu brusc lumină. Era fata de la cazino, Otty, pe care o
cunoscuse în duminica dinaintea accidentului, atunci când îşi pariase nebuneşte
propria-i viaţă, adică ceea ce-i mai rămăsese după ce pierduse totul. Otty îi
evaluase viaţa la o sută de mii de dolari.
- Îmi
amintesc discuţia, zise el, însă nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea! Mi
s-a rupt filmul!
- Aţi
pierdut, domnule Pavelescu.
- Vreţi
să spuneţi că mi-am pierdut viaţa?
- Exact.
Aţi mizat pe ea şi aţi pierdut.
- E o
glumă,desigur! Nu mă simt deloc un om fără viaţă!
-
Sunteţi doar purtătorul ei, domnule Pavelescu, ca şi mine de altfel, un fel de
custode, care o are în grijă şi o administrează după dorinţa cumpărătorului.
Bărbatul
căzu pe gânduri.
- O
prostie mai mare ca asta n-am mai auzit de când sunt! spuse într-un târziu. Cum
să-ţi cumpere cineva viaţa şi să dispună de ea?
- Aşa cum aţi făcut şi dvs. Aţi semnat un
angajament de plată în contul propriei dvs. vieţi! Agenţia v-a plătit echivalentul
în jetoane, iar dvs. aţi jucat cu ele până când le-aţi pierdut pe toate,
rămânând, în final, dator cu ce aţi garantat!
- Bine,
dar cum poate Agenţia dispune de-o viaţă de om?
- Prin
cip-uri. Eşti supus unei operaţii de implant, cum aţi fost supus şi dvs.
alaltăieri, după care devii marioneta cumpărătorului, un robot, dacă vreţi,
care acţionează la comandă. Nu ştii niciodată ce urmează să faci, nu poţi să te
opui sau să acţionezi altfel decât eşti programat. Azi dimineaţă, de pildă,
m-am trezit lângă dvs. fără să-mi amintesc nimic!
- Şi mie
mi s-a întâmplat acelaşi lucru ieri dimineaţă! şopti bărbatul înspăimântat.
Crezusem că fusese ...
Femia îi
înăbuşi vorbele cu un sărut înflăcărat, pasional, trăgându-l peste ea,
desfăcându-se şi primindu-l înăuntru-i.
* * *
Nu-şi
aminti cum făcuse drumul înapoi, spre garsoniera sa, nici cum ajunse la uşa
apartamentului 10, de la etaj, unde se trezi apăsând pe butonul soneriei. Avea
într-o mână platoul cu vase, iar în cealaltă un buchet de flori.
- Intră
! se auzi dinăuntru glasul doamnei Minodora. Uşa e deschisă!
N-o văzu
nicăieri şi rămase încurcat în mijlocul holului.
- Am
adus vasele.
-
Lasă-le în bucătărie, o auzi el din nou, e chiar în faţa ta! Şi adă-mi prosopul
din dormitor!
Aşeză
platoul şi florile pe masa din bucătărie, luă prosopul din camera vecină, de pe
un fotoliu ciudat, parcă de sticlă, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii de
la baie.
- Unde
doriţi să las prosopul?
- Doresc
să mi-l aduci înăuntru! râse ea înveselită de întrebarea bărbatului. Intră,
omule!
Şedea
întinsă pe spate într-o mare de spumă şi de clăbuci transparenţi.
- Vreţi
să vă mai aduc ceva?
-
Deocamdată nu vreau decât să te dezbraci şi să vii lângă mine!
- Sper
că nu glumiţi!
- Ţi se
pare că glumesc?
- ?!
Se
dezbrăcă din câteva mişcări şi se strecură în partea opusă a căzii, unde femeia
îşi trase mai întîi picioarele, după care i le aşeză pe umeri.
- Ia
spune-mi, iubiţel, cum a fost cu Ottilia?
- Minunat.
- Din
păcate, continuă femeia jucându-se cu tălpile pe obrajii lui, trebuie să te
mulţumeşti cu atât pentru că rolul ei de iniţiatoare s-a încheiat. De acum
înainte eu sunt îndrumătoarea ta. Vei face tot ceea ce doresc eu şi te vei
supune fără crâcnire!
- E
adevărat că mi-am pierdut viaţa, aşa cum zicea Ottilia?
- Da,
dragule, ai devenit un simplu purtător
de viaţă.
- Asta e
de bine sau de rău?
- Eu cred că-i de bine. În primul rând, nu mai
eşti responsabil de-o viaţă, pe care, oricum, n-o poţi controla, ceea ce nu-i
un lucru rău. În al doilea rând, ca purtător de viaţă nu mai ai grija zilei de
mâine, trebuind doar să dai ascultare unui impuls, căruia, oricum, nu i te poţi
împotrivi.
- De ce?
- Pentru
că ţi-ar provoca durere, şopti ea îmbrăţişându-l, multă, multă durere!!!
O simţi
în clipa următoare acuplându-se violent, intrând în convulsii, zbătându-se,
apoi, la fel de violent, desprinzându-se de dânsul şi ieşind din cadă cu totul
altă fiinţă, o arătare cu capul mare şi ochii migdalaţi, fără pupile, de un
negru strălucitor, cu mâinile lungi şi subţiri, atârnând până la genunchi, cu
pielea vierzuie şi solzoasă, ca de şopârlă....