Era o
după amiază încrâncenată de toamnă pe înserat. Nori vineţii de ploaie,
amestecaţi cu ceaţă şi vânt, se lăsară încă din zori peste aşezarea aceea din
creierul munţilor, Covătari, deşărtându-se a lehamite asupra viilor şi
morţilor, ca scursura dintr-un buboi. De undeva din pâclă se auzea o dăngăneală
ofticoasă de clopot şi un clipocit de paşi care frământa apăsat clisa drumului.
Convoiul, format din câţiva oameni tăcuţi, ca nişte năluci, cu saci de cânepă
in spate, se târa prin noroiul cleios şi bălţile de culoarea lutului. In
frunte, înaintând fără prea multă tragere de inimă, un muntean răşchirat şi cocoşat, îmbrăcat într-un suman de lână cu
glugă, agita impetuos o cruce butucănoasă de argint şi cânta pe nas psalmi
neinteligibili. Îl urmau îndeaproape
patru bărbaţi molâi, scurţi de statură, cu iţari şi opinci de porc in
picioare, care purtau un coşciug pe umeri, şi trei muieri slăbănoage, desculţe
şi îmbrăcate in catrinţe scorţoase, care boceau ascuţit şi sacadat, ca nişte
bufniţe. De pe ambele coaste ale drumeagului bolboroseau siroaie tulburi de
apă, amestecate cu crengi rupte, pietre şi noroi gălbui, transformând întreaga
vale într-o mlaştină colcăitoare.
In dreptul
izvorului cu jgheab, de unde drumeagul prindea să urce spre Culmea Spărieţ,
omul din frunte, care nu era altcineva decât popa Teoharie, din Covătari, zis
Sihastru, întrucât trăia singur intr-o peşteră de sare din vârful Măgurii,
devenită între timp schit şi loc de perelinaj pentru credincioşi, opri convoiul
pentru rugile dinaintea despărţirii de robul lui Dumnezeu, trecut la cele
veşnice, Gălbează a lui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete. Bărbaţii lăsară
sicriu jos, nu fără oarecare sfârşeală,
trăgându-şi sacii de pe capete şi îngenunchind in mocirlă alături de femei
sub o ploaie care turna cu găleata.
-
Miluieşte-ne, Dumnezeule, zise părintele Teoharie începându-şi cântarea pentru
morţi, după mila Ta cea mare, ne rugăm Ţie auzi-ne şi ne miluieşte, căci Tu
eşti învierea, viaţa şi odihna robului Tău, Gălbează, păcătos din naştere, ăla
de-o ţinuse pe Parascheva lui Crudu din Hotare, aici de faţă, cu care se
împreunase in acest loc şi dădură viaţă, cu voia Ta, Doamne, lui Ion cel
beteag, plecat şi el spre cele fără de întoarcere, şi unde păcătuise cu Ileana
lui Covrig din Vatra, apoi cu fetele lui Bursuc din Măgura şi cu muierea lui
Archip, pădurarul, din Breaza, ierta-te fie-i păcatele in Împărăţia Cerurilor,
Doamne, Dumnezeul nostru, îndură-te de noi!
Cei
îngenunchiaţi îşi făcură semnul crucii de mai multe ori şi bătură mătanii
deasupra coşcigului.
- Doamene,
îndură-te de noi, strigară în cor, şi ne iartă nouă păcatele noastre precum
iertăm şi noi greşiţilor noştri !
Parascheva, muierea defunctului, aprinsese între timp un felinar şi se
iţi înaintea procesiunii. Era o femeie de vreo treizecişicinci de ani, numai
piele şi os, cu trăsături aspre de munteacă, dar cu nişte ochi mari şi
albaştri, pătrunzători, care treceau prin om. Gura satului zicea că uneori îşi
făcea drum pe la schitul din Măgura şi se drăgostea acolo cu părintele Teoharie,
la care fusese prima oară ca să se plângă de păcatele lumeşti ale defunctului,
căzând până la urmă şi ea in acelaşi păcat al preacurviei.
- Calcă
mai moale, Paraschevă, se oţărî preotul gâfâind, şi ţine lumina mai la vedere,
că nu dau tătarii !
Femeia
întoarse capul nemulţumită
- Ne apucă
miezul nopţii cu mormolocii ăştia, părinte !
- N-ar fi
întâia dată ! spuse glumeţ, din spatele coşciugului, Alecu a lui Gherghel,
zis Capră, bănuit de legături păcătoase cu animalele. Şi apoi, dacă ţi-o fi frică
la întoarcere, Paraschevă, poţi înopta la mine, că tot sunt singur !
- Da’
ce-ai păţit, bre, ţi-a fugit capra ?
- ?!
- N-a avut
în viaţa lui capre, fă ! se burzului ibovnica acestuia, Codruţa lui
Acatist. Şi apoi, nu eşti tu Sfânta Vineri, Doamne, iartă-mă, ca să arunci cu
piatra !
Cealaltă
femeie, Măria lui Cârlig, nevasta bărbatului de lângă Capră, mai în vârstă şi
mai înţeleaptă, clătină din cap.
- Nu-i
tihneşte săracului nici pe ultimul drum !
- La câţi
bărbaţi ai îngropat şi matale, i-o tăie Parascheva, nu eşti cu nimic mai
brează !
Bărbaţii
din faţă, fraţi cu Măria lui Cârlig, se zbătură în loc de mânie, dar nu reuşiră
decât să se încurce în mărăciuni şi să alunece cu tot cu sicriu, care se
rostogoli de câteva ori la vale, apoi se crăpă în două, lăsând mortul întins pe
spate în mijlocul drumului.
-
Nenorocire ! ţipă părintele Teoharie făcându-şi semnul crucii şi ţopăind
împrejurul mortului. Nenorocire !!!
Gălbează a lui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete după bolfa pe care
o avea în creştetul capului, din naştere, nu arăta ca un mort obişnuit. Deşi
fusese găsit la câteva zile de la întîlnirea cu ursul lui Stănescu şi cu toate
că mai stătuse vreo câteva zile în capela bisericii, Gălbează nu numai că nu se
umflase, dar se autovindecase miraculos de toate rănile şi urmele de violenţă
de pe faţă şi de pe piept. Se mirară chiar şi babele când îl îmbăiară şi-l
pregătiră pentru creştineasca îngropăciune. Doar una dintre ele, Safta lui
Fuştel din Grinduri, îşi mai aminti de o întîmplare asemănătoare, petrecută cu
ani în urmă, când murise călugărul Ioan Fericitul din Poloboc, pe care-l
ţinuseră în capelă jumătate de an fără să se umfle sau să putrezească, de se
crucise şi mitropolitul Moldovei împreună cu preafericitul Teoctist şi toată
popimea de la Patriarhie.
Ghiţă a lui Motfolea, dascălul bisericii, se întorcea cu şareta trasă de
măgăruşul Costică de la un praznic, destul de aghezmuit, ce-i drept, şi nu-i
veni să creadă la început când văzu mortul din drum şi procesiunea înmărmurită
alăturea. Abia după ce cuviosul Teoharie îl scutură de umeri şi-i porunci să
urce mortul în căruţă se dumiri de-a binelea. La aceasta se adăuga şi ploaia
tot mai năvalnică pe măsură ce întunericul punea stăpânire peste lucruri şi
oameni.
- Până la
groapă e ca nou ! îşi zise el în gând, înghiontându-şi măgăruşul cu coada
biciului. Se pare că am băut eu şi s-au îmbătat ei !
Convoiul
se puse în mişcare după şaretă într-o linişte cu adevărat mormântală şi nu se
opri până aproape de Stânca Lupului, unde, de obicei, se făcea ultima haltă
înainte de cimitir.
- Şi iară
să ne rugăm, îngână pe nas părintele Teoharie, Doamne, Sfinte Dumnezeule,
miluieşte-ne pre noi şi iartă păcatele robului tău, Gălbează, plecat cu
sufletul către Împărăţia Cerurilor întru veşnica Ta milă, Doamne, îndură-te de
noi !
- Doamne,
îndură-te de noi ! repetară şi credincioşii strânşi în jurul căruţei,
lângă mortul murat ca o varză, amintindu-şi ziua când îl găsiră pe Cucuiete
zăcând, fără suflare, într-o baltă de sânge, sfârtecat de ursul lui Stănescu,
zis Linguraru, pe care-l crescuse de mic şi-l învăţase tot felul de scamatorii
până când acesta turbase şi fugise în munţi, ascunzându-se în peşterile
bântuite doar de lilieci, de unde se întorcea noaptea şi lovea în curţile
oamenilor, ba uneori chiar şi în oameni, cu o cruzime greu de închipuit.
Numele
satului Covătari vine de la masivul muntos cu acelaşi nume, fiind unul din cele
zece sate mai răsărite care avea biserică şi peste cincizeci de suflete.
Celelalte aşezăminte, împrăştiate ca din furcă de-a lungul şi de-a latul
muntelui, numărau doar câteva familii, multe dintre acestea îmbătrânite şi fără
urmaşi, pe cale de dispariţie. Îndeletnicirea oamenilor de pe aici era în
principal creştera oilor şi a vitelor, iar acolo unde exista şi câte o palmă de
pământ, lucru destul de rar de altfel, agricultură. Cimitirul din Covătari se
afla într-un asemenea loc, pe cea mai înaltă culme a muntelui, denumită Cuibul
de vultur după o legendă veche, din moşi strămoşi, povestită adesea de
părintele Teoharie. Se zice că într-o bună zi Dumnezeu privi înspre Covătari şi
văzu nişte oameni cu un coşciug pe umeri, căutând printre stânci un loc unde
să-şi îngroape mortul. Urcară toată ziua până când ajunseră în vârf, dar nici
acolo nu găsiseră nimic şi izbucniră în lacrimi. Înduioşat, Dumnezeu, Tatăl
ceresc, se ridică din jilţu-i şi aruncă zece lopeţi de pământ peste cea mai
înaltă stâncă, unde îşi avea cuibul un vultur, lăsând sub poruncă şi aspru
blestem ca locul acela să fie şi să rămână veşnic cimitir.
Despre
Gălbează toată lumea ştia că era muieratic, lucru pe care cei mai mulţi i-l
treceau cu vederea, dar se mai ştia despre el că era şi necredincios, existând
bănuiala că-şi vânduse sufletul unei secte păgâne. Nu intrase niciodată în
biserica satului şi nu se lăsase înduplecat de nimeni să se întoarcă la
credinţa strămoşească, nici chiar de Parascheva, nevastă-sa, care era o
practicantă fanatică. Se zvonea că se dăduse cu ostaşii din Templu Domnului,
pripăşiţi prin Videle, unde se întâmplau tot felul de grozăvii, jertfe urmane
sau împreunări între credincioşi în timpul slujbei. Câţiva covătari vrură cu
ani în urmă să-l izgonească din sat, să-l afurisească sau să-l omoare cu
pietre, dar se loviră de cuvântul părintelui Teoharie mai întâi, apoi de gura
spurcată a Paraschevei, care îl plăcea ca bărbat şi nutrea speranţa să-l aducă
într-o bună zi pe calea cea dreaptă. Aşa se face că la înmormântarea sa
creştinească, dezaprobată atât de săteni cât şi de sectanţi, nu se îngrămădise
prea multă lume. Nu mai vorbim de faptul că oamenii se cam zburliseră la
cuviosul părinte, care ierta prea uşor, reproşându-i că luase asupra sa şi a
întregii comunităţi păcatele necredinciosului răposat numai de dragul
Paraschevei.
Pe
măsură ce convoiul se apropia de cimitir, iar măgăruşul dădea semne de
oboseală, una din cele două femei, Codruţa lui Acatist, îşi azvârli sacul din
spate şi izbucni în râs.
- Ce ai,
fă ! se zborşi Capră, ibovnicul ei, întorcând capul. Ai căpchiat !
- Să ştii
că nu mai am mult ! îi răspunse femeia şi se lipi de dânsul. Crăp numai
când mă uit la curva asta care o face pe mironosiţa !
- Taci, fă, că-i mare păcat !
- Da’ când şi-o punea cu părintele nu era
păcat?
- Bre, femeie…
- Voi, bărbaţii, i-o reteză ea râzând,
sunteţi nişte proşti! Nu vezi, bre, că-i scapără după părinte? Ştii la ce m-am
gândit adineauri?
- Bre, femeie…
- M-am gândit că n-am făcut-o niciodată pe
ploaie !
- Bre, femeie…
- Şi vreu s-o fac cu tine aici şi acum!
adăugă ea dezbumbându-şi nasturii de la bluză. Acum sau niciodată !
Maria lui Cârlig, care asistase încremenită
la discuţia dintre cei doi şi-i văzu înghiţiţi de întuneric, îşi scuipă în sân.
- Piei,drace !
- Piei,
drace ! murmurară şi fraţii ei, Petru şi Vasile Cozonac, ţinându-se
aproape de mort.
De
şapte ani nu mai plouase la
Covătari şi acum, dintr-o dată, chiar în ziua înropăciunii
lui Gălbează, se dezlegaseră parcă baierele cerului. Cuviosul Teoharie simţea
că acesta era un semn rău, o pedeapsă pentru salvarea sufletului păcătosului
răposat, dar şi pentru diavolească legătură cu Parascheva. Toată viaţa şi-o
trăise în post şi rugăciune, departe de oameni şi de ispitele lumii, slujind cu
dragoste şi osârdie cuvântul lui Dumnezeu. Fusese însă deajuns s-o vadă o dată
pe femeia aceea şi să n-o mai poată scoate din suflet, din minte şi din inimă.
Chiar şi în momentele acestea solemne nu-şi putea lua ochii de la dânsa. De
câte ori ea întorcea capul şi-l ţintuia cu privirea îi venea să-l lase dracului
pe Gălbează şi s-o culce acolo, în mocirlă, cum făcuse mai dăunezi Capră, şi
s-o moşmondească în fel şi chip. Mai rău era că Parascheva i se strecura printre gânduri chiar şi când citea din
Evanghelie, ispitindu-l de acolo cu îmbrăţişările, cu suspinele şi cu
deschiderile ei misterioase. O lăsase să-l iniţieze în jocul acela diavolesc al
poftelor până când devenise şi stăpânul şi sclavul acelor pofte.
Trecerea de pe coasta Covătarului către culmea Cuibului de vultur se
face de pe un povârniş de stâncă, înclinat şi îngust, sub care se cască o
prăpastie de câteva sute de metri. Uneori, mai ales iarna sau pe vreme de
ploaie, e bine să nu te aventurezi în această trecere întrucât există riscul să
aluneci şi să te prăbuşeşti în hău. Parascheva, care conducea convoiul cu
felinarul în mână, trecuse fără probleme poteca, iar părintele Teoharie, furat
de gânduri, o făcuse precum somnambulii, fără să fie conştient de pericol. Nu
acelaşi lucru se putea spune şi despre Ghiţă Motfolea, dascălu, care, cu toată
băutura din cap, simţi primejdia şi se împotrivi traversării.
- Cum să
trec, fraţilor ! se lamentă el venind în spatele căruţei unde rudele
Măriei şi bărbatul acesteia făceau gălăgie. Aţi înebunit cu toţii ? Nu
vedeţi că-i mâzgă ?
Fără să-i
bage în seamă, aşa cum făcea de obicei, măgăruşul se luă după părinte şi trecu
cât ai clipi cu mortul pe partea cealaltă spre distracţia tuturor. Ruşinat, dar
tot neâncrezător, dascălu le ceru să se prindă de mâini, ceea ce şi făcură până
la mijlocul stâncii, adică până la coborâş, unde Măriei lui Cârlig îi fugi nu
se ştie cum un picior şi se descumpăni cu totul. Motfeolea, aflat alături, dădu
să se tragă îndărăt, dar femeia îşi încleştease într-atât strînsura încât îl
dezechilibră şi pe dascăl, care, la rându-i, îi dezechilibră şi pe ceilalţi,
antrenându-i în cădere. Ţipetele lor cutremurară munţii într-o clipă care părea
să nu se mai termine, apoi la fel de brusc se instală o linişte grea,
dureroasă, în mijlocul căreia picăturile de ploaie se auzeau ca nişte salve de
tun.
Parascheva rămase cu felinarul suspendat deasupra capului ca o statuie,
în timp ce părintele Teoharie, cu mâna încleştată pe dârlogii măgăruşului,
privea pierdut în noapte. Nu mai era nicio îndoială că pedeapsa lui Dumnezeu se
abătuse asupra sa prin suferinţa şi moartea celor pe care îi iubise şi slujise
de când venise pe lume. Şi nu era drept.
El merita pedeapsa. Suferinţa. Moartea. Chinurile Iadului.
- Doamne, părinte, o auzi pe femeie glăsuind
alb, oare nu se mai sfârşeşte oadată chinul ăsta ?
Tresări şi se uită cu dojană în ochii ei.
- Nu, Paraschevă, nu ai dreptul să pui la îndoiala
voia Celui de Sus ! Ce primim, aia merităm !
- Eu cred
că merităm mai mult decât suferinţă, părinte ! Nu-i vina noastră că unii
îşi vând sufletele sau că alţi îşi închid singuri calea spre mântuire !
Dumnezeu ne învaţă să ţinem mereu porţile inimii deschise !
- Aşa-i,
Paraschevă, dar noi le-am deschis către păcat ! Haide să înfătuim ceea ce
am început azi dimineaţă ! adăugă el trăgând măgăruşul de hăţuri către
groapa săpată în zori de Ghiţă a lui Balaur, paznicul cimitirului.
La
lumina felinarului cei doi coborâră sicriul din căruţă şi-l aşezară cu grijă pe
marginea gropii. Abia atunci îşi dădură seama că uitaseră la biserică vinul,
darurile şi pânza cu care să-l acopere înainte de a aşeza peste dânsul capacul.
Se bucurară în schimb că găsiseră frânghiile puse de Ghiţă după movila de
pământ, alături de un topor şi o sticlă de ţuică golită pe jumătate.
Îngenuncheară şi se rugară în tăcere, după care trecură frânghiile pe după
sicriu şi-l lăsară încet pe fundul gropii pline de apă.
- Dumnezeu
să-l aibă în pază ! spuse părintele Teoharie aruncând peste mort un pumn
de ţărână.
- Să-i fie
ţărâna uşoară ! şopti şi Parascheva cu o voce înăbuşită. Dumnezeu să-l
ierte !
Se uitară
apoi în jur după o lopată, dar înţeleseră repede că Ghiţă, turmentat de
băutură, lăsase în loc de lopată toporul.
- Trebuie
să-l acoperim cumva, Paraschevă !
- Cu ce,
părinte ? Cu mâinile ? Nu vezi că-i numai glod şi apă ?
- Dacă-l
lăsăm aşa până mâine îl mănâncă lighioanele !
Femeia îndreptă felinarul spre groapă.
- Oricum îl scoate apa afară! Şi apoi, adăugă ea
apropiindu-se de el, nici mie nu-mi este prea bine ! Ia-mă-n braţe,
părinte !
Cuviosul
Teoharie simţi din nou pornirea aceea lăuntrică, păcătoasă, învăluindu-l,
întunecându-i minţile, şi o prăvăli sub dânsul acolo, chiar peste movila umedă
şi cleioasă de pământ, alături de groapa în care odihnea răposatul Gălbează,
muieraticul şi necredinciosul Gălbează, Cucuiete, naiba să-l ia, din cauza
căruia se întâmplaseră toate necazurile din seara aceea şi dintotdeauna.
În
timp ce cuviosul şi văduva defunctului se înfruptau din fructele păcatului, se
întâmplă un lucru neobişnuit : măgarul lui Motfolea o rupse la fugă
urmărit îndeaproape de o arătare aducând a urs. Dărâmă mai multe cruci şi
încercă să scape pe povârnişul peste care tocmai trecuse, dar nu mai avu
norocul dinainte. Arătarea se întoarse în salturi spre cei doi, care asistaseră
uluiţi la fuga şi moartea măgăruşului.
- Apucă
toporul, părinte ! ţipă femeia lovind arătarea cu felinarul în bot. E
ursul lui Stănescu..., mai apucă să spună înainte ca laba fiarei s-o despice în
două.
Părintele
Teoharie văzu felinarul stingându-se şi alunecând în glod înainte să găsească
toporul. Nu mai putea face nimic. Ursul era deasupra lui şi îi înfingea colţii
în beregată. În clipa următoare se mai întâmplă însă un lucru neobişnuit :
defunctul Gălbează, cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite, săltă din
groapă, apucă toporul de coadă şi despică dintr-o lovitură capul lighioanei,
apoi se întoarse la loc, aşezându-se cuminte cu faţa în sus şi aşteptând ca
Dumnezeu să arunce peste dânsul câteva lopeţi de pământ...
